16 Aprilie 2010

„Costul uceniciei” – o carte care schimbă vieţi

Posted in Uncategorized tagged , , , la 6:07 PM de Vaisamar

În Occident, numele lui Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) este asociat îndeobşte cu opoziţia intransigentă faţă de ideologia nazistă care a subjugat nu doar societatea germană, ci şi Biserica Evanghelică Germană în perioada 1933-1945. În semn de recunoaştere a jertfei lui Bonhoeffer (spânzurat din ordinul lui Hitler, cu o lună înainte de capitularea Germaniei), statuia sa a fost aşezată în Galeria Martirilor din secolul XX, deasupra portalului de vest de la Westminster Abbey (Londra). Viaţa şi moartea lui continuă să fascineze şi au servit ca subiect de inspiraţie pentru  cinci  documentare şi un lungmetraj (Bonhoeffer: Agent of Grace).

Cea mai cunoscută scriere a lui Bonhoeffer, Costul uceniciei (în original, Nachfolge) a apărut de curând şi în limba română (trad. Ligia Taloş, editor Emanuel Conţac, Cluj-Napoca, Editura Peregrinul), la mai bine de şapte decenii de la publicarea ediţiei princeps (1937).

După cum mărturiseşte autorul în prefaţă, cartea este expresia unei căutări şi întrebări stăruitoare cu privire la Isus Însuşi”. Scriind Costul uceniciei, într-o vreme când planurile lui Hitler de aliniere a Bisericii la scopurile partidului deveniseră cât se poate de evidente, Bonhoeffer încerca să răspundă unor întrebări care frământau gândirea multor creştini din vremea lui: „Ce doreşte Isus să ne spună? Ce vrea astăzi de la noi? În ce fel ne ajută astăzi să fim creştini fideli?” Ca parte a răspunsului la aceste întrebări, Bonhoeffer se opreşte asupra maladiei spirituale a vremii – harul ieftin, identificat de autor drept „duşmanul de moarte al bisericii noastre”. Leacul propus de Bonhoeffer este harul costisitor – „chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.” Harul costisitor înseamnă ucenicie, iar ucenicia înseamnă moartea omului firesc. În cuvintele autorului, „cine păşeşte pe drumul uceniciei se supune morţii lui Isus, îşi dă viaţa lui morţii. […] Fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte.”

Deşi profund ancorată în realităţile sumbre ale Germaniei interbelice, analiza necruţătoare a autorului şi-a depăşit cu mult epoca, intrând astfel în repertoriul spiritualităţii creştine fără vârstă.

Anunțuri

8 Martie 2010

8 Martie la Biserica „Vestea Bună”

Posted in Viaţa Bisericii tagged , , , la 11:50 AM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

Atunci când privim la lucrarea pământească a Mântuitorului, aşa cum ne-a rămas descrisă în Noul Testament, observăm că tot ce a făcut El era fie irezistibil de atrăgător – aşa încât mulţimile îl îmbulzeau -, fie respingător – pentru cei care se opuneau Împărăţiei lui Dumnezeu. În calitate de Trup al lui Hristos, Biserica ar trebui să stârnească aceleaşi reacţii din partea oamenilor. Să fie irezistibil de relevantă şi atrăgătoare, chiar şi pentru simplii spectatori care nu fac parte din rândurile ei, sau agasantă pentru cei care astăzi se opun progresului Împărăţiei lui Dumnezeu. În rândurile de mai jos mă voi referi, însă, la cea dintâi calitate – aceea de a fi atrăgătoare prin modalităţile în care prezintă mântuirea.

Vorbeam adesea cu tinerii din Biserică despre atractivitatea Bisericii, iar pentru a-mi explica mai practic ideea le spuneam că atunci când programele Bisericii sunt atrăgătoare, aşa cum era vorbirea Domnului Isus, oamenii care o vizitează ar trebuie să rămână cu o impresie de genul: „Nu sunt întru totul de acord cu ce spun oamenii aceştia, dar cu siguranţă îmi place ce se petrece aici şi voi mai veni”. Pentru a fi relevantă, interesantă şi atrăgătoare, Biserica nu trebuie să producă convertiri instantanee, aşa cum cred unii, ci trebuie, înainte de toate, să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi mântuirea Sa, în termenii nevoilor lor, aşa cum a procedat Domnul cu femeia samariteancă. Ea avea nevoie de apă, iar Mântuitorul i-a spus că El are apa vie. Dintr-o dată, mesajul Său a devenit interesant pentru interlocutoarea Sa. Problema noastră este că nici programele nici limbajul nostru religios nu mai reflectă nevoile şi căutările oamenilor şi de aceea nici nu le mai pasă prea mult de ce le spunem.

Ca să fiu mai concret, un gen de program relevant, care ar face mesajul mântuirii interesant şi Biserica atrăgătoare, este cel pe care Biserica „Vestea Bună” l-a organizat sâmbătă, 6 martie, pentru a sărbători, într-un mod propriu, ziua femeii. Am început cu închinare înaintea lui Dumnezeu, pentru că El este în centrul tuturor activităţilor Bisericii. Au fost discutate apoi câteva versete biblice referitoare la femeia evlavioasă, după care doamnele au participat la un concurs biblic adecvat situaţiei, în care s-au decernat şi premii. Am luat masa împreună, după care un număr de 11 domnişoare au concurat cu checurile pregătite, evaluate fiind de un juriu format din 5 băieţi amatori de dulciuri. La ieşire, toate doamnele şi domnişoarele prezente la program au primit câte un mic cadou din partea domnilor din Biserica noastră.

La sfârşit, le-am salutat pe câteva dintre participante, printre care şi o doamnă care nu făcea parte din Biserica „Vestea Bună” şi care m-a întâmpinat cu cuvintele: „Domnule, eu nu sunt penticostală şi nu ştiu dacă voi fi vreodată, dar seara aceasta mi-a făcut o deosebită plăcere. Cu siguranţă voi mai veni în această biserică”. Vă sună cunoscut, dragi tineri? Este acea impresie cu care am considerat noi că ar trebui să rămână oamenii atunci când participă la un program relevant, atunci când Biserica începe să devină atrăgătoare. Asta înseamnă că ar trebui să avem mai multe programe de acest gen… programe care să iasă din tiparul nostru liturgic (căci numai unul avem). Nu să înlocuiască slujbele duminicale, care ar trebui să sufere şi ele multiple schimbări pentru a fi relevante, ci să le completeze, organizate fiind la intervale mai mari de timp. Este nevoie de mai multe astfel de programe, pentru diverse categorii de participanţi (adolescenţi, familişti, pensionari etc.), în care oamenii să simtă că sunt importanţi pentru Dumnezeu şi Biserica Lui şi pot cunoaşte oameni de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi probleme şi preocupări ca şi ei. Acestea sunt programele la care pot participa nestingherite persoane care n-au mai păşit niciodată într-o biserică neoprotestantă, fără a fi frapate şi poate speriate de obiceiurile noastre confesionale, care nu le-ar trezi nici un interes. Sunt convins că asta ar face din Biserica „Vestea Bună” o voce mult mai puternică, care proclamă un mesaj interesant şi captivant… o Biserică mult mai relevantă şi, în consecinţă, mult mai atrăgătoare pentru marea mulţime de oameni nemântuiţi din capitală.

Ciprian Terinte

23 Februarie 2010

Prin cine schimbă Dumnezeu lumea? (1)

Posted in Uncategorized tagged , , la 9:58 AM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

În Fort Worth, Texas, se găseşte una dintre cele mai renumite facultăţi de teologie – Southwestern Baptist Theological Seminary. Această facultate a fost fondată de Benjamin Harvey Caroll în 1908. În tinereţea sa, B.H. Caroll a fost un Texas Ranger, adică un pistolar dur, mare consumator de băuturi alcoolice şi un ateu convins. La un moment dat a fost împuşcat în picior, aşa că a şchiopătat pentru tot restul vieţii, dar asta nu a schimbat cu nimic traiul său.
Mama lui B.H. Caroll în schimb era o femeie măruntă şi plăpândă, dar care petrecea ore în şir în rugăciune, mijlocind în mod special pentru fiul ei. Era o femeie casnică, îndeletnicindu-se doar cu treburi gospodăreşti, precum spălatul rufelor şi gătitul. În ochii societăţii noastre n-ar fi cântărit mult. Ea ştia, totuşi, să facă ceva – ştia să se roage. Ştia că menirea ei în viaţă era să-şi conducă fiul către Hristos.
Când un evanghelist a organizat o serie de programe în zonă, ea şi-a invitat fiul la acea manifestare ce se desfăşura într-un cort. Deşi nu avea nici un fel de respect pentru credinţa mamei sale, Benjamin acceptă invitaţia şi participă la programul din prima seară, dar se întoarse acasă neschimbat. A mers şi în seara următoare, văzând că asta o făcea fericită pe mama sa. S-a întors însă la fel de împietrit, ridiculizând mereu afirmaţiile predicatorului. Totuşi, din respect pentru credincioasa lui mamă a mers şi în a treia seară, dar predica l-a lăsat la fel de rece ca şi în serile anterioare. Însă după terminarea programului, un grup mic de femei credincioase s-a strâns în jurul amvonului şi a mai zăbovit acolo cântând, iar B.H. Caroll a stat să le asculte. Cântecul lor i-a amintit de spusele Mântuitorului: Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovãraţi, şi Eu vã voi da odihnã. A avut dintr-odată sentimentul că Mântuitorul stătea în faţa sa, chemându-L blând la Sine. În acel moment, fără ca nimeni să vadă sau să ştie, a luat decizia de a-şi încredinţa soarta Domnului Hristos şi din acea clipă, pacea făgăduită prin cuvintele Mântuitorului i-a cuprins inima. N-a mărturisit nimănui decizia pe care o luase şi nici n-a vorbit cu nimeni în acea seară. S-a întors acasă, s-a izolat în camera lui şi medita întrebându-se cum o să-i arate viaţa începând de a doua zi. În jurnalul său, B.H. Caroll mărturiseşte că a doua zi, acel sentiment de beatitudine nu-l părăsise. Când s-a întors acasă de la treburi n-a vorbit nimic despre ceea ce trăia, căutând să ascundă acea fericire în adâncul inimii sale. A căutat să treacă neobservat către camera lui, s-a întins pe pat şi şi-a acoperit faţa cu mâinile; dar a auzit imediat paşii mamei pe trepte. S-a aplecat asupra lui, i-a descoperit faţa şi a spus doar atât: „Băiete, L-ai găsit pe Domnul”. Bucuria mamei a fost imensă; nu putea dormi noaptea de teamă ca nu cumva trezindu-se a doua zi să realizeze că n-a fost decât un vis.

Pistolarul de altădată a devenit apoi predicator şi fondatorul unuia dintre cele mai mari facultăţi de teologie baptistă din lume. Atunci când se vorbeşte despre B.H. Caroll, mii de studenţi, pastori şi lideri creştini importanţi afirmă cu mândrie: „Este fondatorul facultăţii în care am studiat”. Dar câţi dintre ei ştiu că în spatele acestui om deosebit se găsea o mamă neînsemnată, dar care îşi cunoştea menirea şi ştia să se roage?

17 Februarie 2010

17 februarie 2010

Posted in meditaţii biblice tagged , la 9:25 AM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

Proverbe 10.11 – Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă, dar gura celor răi ascunde silnicie.

Cartea Proverbelor conţine multe adevăruri privitoare la vorbire, iar cel de mai sus este unul dintre ele. Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă. Înţelegem de aici că unde se aud vorbele unui iubitor de Dumnezeu, totul trebuie să prindă viaţă. Cu siguranţă, prima dată ne gândim că un creştin poate răspândi viaţa vorbindu-le semenilor despre Hristos şi aşa este. Dar nu cu asta trebuie să înceapă. Considerăm în general că trebuie, ori pe unde ajungem, să îndreptăm neapărat conversaţia către subiecte religioase, pentru a ne ieşi repede de pe buze chemarea oamenilor la mântuire. Este e metodă prea bruscă, prin care le trezim oamenilor suspiciuni. Cuvintele noastre, spune versetul redat mai sus, trebuie să dea viaţă. Asta înseamnă că atunci când vorbim cu un om lipsit de speranţă, cuvintele noastre trebuie să învieze speranţa interlocutorului nostru. Când vorbim despre cineva, trebuie ca reputaţia persoanei respective să recapete viaţă în colectivul din care face parte. Când vorbim cu oamenii despre familie, pasiunea lor faţă de familie să capete viaţă. În asemenea cazuri, este foarte posibil ca oamenii care nu ne cunosc credinţa să devină interesaţi, să ne pună întrebări. Cei care ştiu că suntem credincioşi să aibă o dovadă în plus pentru faptul că Mântuitorul Hristos dă, într-adevăr, viaţă. Viaţa trebuie să se reverse din cuvintele noastre nu doar atunci cânnd le rostim oamenilor predici biblice. Ea trebuie să abunde în toate conversaţiille noastre… Iar când oamenii vor căuta o explicaţie pentru acest fel de a vorbi al nostru, să afle că sursa este Hristos.

Ciprian Terinte

15 Februarie 2010

15 februarie 2010

Posted in meditaţii biblice tagged , , la 9:26 AM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

Proverbe 9.8-9: Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept şi el te va iubi! (9)Dă înţeleptului şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit şi va învăţa şi mai mult!

Prin sfatul pe care ni-l dă înţeleptul inspirat în v. 8 pare a se contrazice, având în vedere că în Prov 6.23 – aşa cum am văzut în ziua de 9 feb. – tot Solomon spune că îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii. De ce să nu-l mustrăm pe batjocoritor? Nu ne dorim oare ca şi el să păşească pe calea vieţii? A doua parte a v. 8 naşte şi ea nedumeriri. De ce să-l mustrăm pe cel înţelept, dacă el este deja înţelept. Sau cum spuneau vârstnicii înţelepţi de la sat: De ce să dăm cu bibiul tot în calul care trage? Pentru a avea răspunsuri corecte la aceste întrebări, este necesar să ştim mai întâi cine este batjocoritorul. Termenul acesta îi desemnează în cartea Proverbe pe cei care nu ţin cont niciodată de sfatul altora, ci se complac în autosuficienţă. Cu toţii, cred, am întâlnit oameni care, în ciuda tuturor avertismentelor celor din jur, persistau în greşelile lor – de gândire sau de comportament – considerându-se minoritatea înţeleaptă şi neînţeleasă. Batjocoritorul din Proverbe nu este genul de om care a căzut deodată în vreo greşeală şi pe care trebuie să-l ridicăm cu duhul blândeţii (Gal 6.1-2). Batjocoritorul nu este doar cel care îşi bate joc de oameni, ci acela care îşi bate joc de toate cele din jur, inclusiv de propria lui viaţă, fără să se lase învăţat. Este felul lui de a fi. Pe un astfel de om, spune Solomon, dacă îl mustri sau încerci să-l înveţi, te va urî. El nu-şi dă seama că o faci pentru binele lui, ci va înţelege mustrarea ca pe un afront.

Pe de altă parte, înţeleptul ştie că nu este niciodată perfect şi că întotdeauna mai este loc pentru înţelepciune în viaţa lui. De aceea, reacţia lui la mustrare sau critică va fi complet diferită. Pe înţelept îl cunoşti după reacţia sa la critica celor din jur. El ştie că din toate are de învăţat. Chiar şi atunci când critica este nejustificată. El are înţelepciunea de a verifica dacă nu cumva se ascunde o doză de adevăr în ceea ce i se reproşează. Pentru înţelept, chiar şi criticile răutăcioase sunt oportunităţi de a se înţelepţi.

În concluzie, atunci când este vorba de a ne investi în oameni, sfatul lui Dumnezeu este să ne îndreptăm către oamenii care merită… acei oameni cărora le este de folos ce le spunem. Atunci când suntem în poziţia celui criticat, să alegem calea înţeleptului, care învaţă întotdeauna, chiar şi de la cei rău intenţionaţi… să nu fie ca ei. Critica este şi un test al înţelepciunii.

Ciprian Terinte

12 Februarie 2010

Principii pentru o teologie biblică a Bisericii (5)

Posted in Viaţa Bisericii tagged , , , , la 8:56 AM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

4. Formele liturgice sunt adaptabile

Din moment ce nu ţin de esenţa Bisericii, cum e cazul funcţiilor, formele liturgice sau programele ar trebui adaptate mereu în vederea împlinirii funcţiilor Bisericii şi a scopurilor concrete ce decurg din acestea. Pastorul Andy Stanley spune un mare adevăr atunci când susţine că programele Bisericii trebuie gândite ca nişte paşi către scopurile Bisericii. Multe dintre programele bisericeşti sunt activităţi ce consumă mult timp şi energie, dar nu au un scop precis. Ele nu se încadrează într-o succesiune de paşi care să-i asigure o creştere coerentă Bisericii. Cu privire la programe, se pun adesea întrebări precum: Ce ar mai trebui introdus în program? Cum să-l facem mai divers şi atractiv sau mai consistent din punct de vedere spiritual? Cred, însă, că întrebarea ce trebuie pusă mereu cu privire la programele Bisericii este: Cum vrem să devină oamenii din Biserică (viziune)? După care vine firesc întrebarea strategică: Cum îi vom aduce la acea stare (strategie)? Răspunzând corect la aceste două întrebări vom găsi şi în ce anume trebuie să constea un program. De ce activităţi avem sau nu avem nevoie în el, astfel încât programul să constituie un pas către împlinirea scopului. De pildă, dacă declaraţia de misiune a unei Biserici este să-L proslăvească pe Dumnezeu prin facerea de ucenici şi aducerea acestora la asemănarea cu Hristos, atunci acea Biserică trebuie să se gândească la diversele etape pe care creştinul le parcurge în procesul ucenicizării. De regulă, în Bisericile noastre se trece de la convertire la participarea la programe (care arată cam toate la fel). Ne lipseşte un program special (un pas de început) pentru noii convertiţi, pentru ca aceştia să-şi poată fundamenta convingerile creştine şi să se integreze în Biserică prin părtăşie. Există mulţi oameni în Bisericile noastre care se convertesc şi, neavând un mediu şi anturaj creştin în care să crească, devin simpli participanţi la programe, din care înţeleg mai mult sau mai puţin, iar apoi trebuie să se descurce cum pot prin vicistitudinile vieţii. Biserica nu oferă un pas (program) de iniţiere în viaţa creştină. Programele uniforme lasă, apoi, puţin timp pentru altele care ar avea un scop mult mai precis (grupuri de părtăşie, întâlniri pentru familii etc.). De aceea, cred că pastorul Rick Warren are dreptate când afirmă că unele Biserici sunt prea ocupate cu programe ca să mai aibă timp şi de oameni. Asta pentru că programele sunt atât de rigide, încât nu mai sunt pentru oameni, ci oamenii devin nişte slujbaşi ai programelor. Întrebarea pe care şi-o pun cei mai mulţi dintre conducătorii de programe este Cum a ieşit programul? şi nu Încotro ne îndreaptă programul acesta? Dacă programul cutare este pentru un anumit nivel de creştere spirituală, acesta îi ajută pe oameni să facă un pas în plus? Pentru care categorie de oameni este întâlnirea acesta? Dacă îşi pune întrebările corect Biserica îşi va da seama (poate) că, decât să aibă programe de acelaşi fel, ar fi mai eficientă având programe (paşi) prin care să le asigure oamenilor o creştere spirituală coerentă, adică UCENICIZARE.

Ciprian Terinte

11 Februarie 2010

11 februarie 2010

Posted in meditaţii biblice tagged , la 10:11 AM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

Proverbe 8.10-11; 35-36 – (10)Primiţi mai degrabă învăţăturile mele decât argintul şi mai degrabã ştiinţa decât aurul scump. (11)Căci înţelepciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele şi niciun lucru de preţ nu se poate asemui cu ea. (35)Căci cel care mă găseşte găseşte viaţa şi capătă bunăvoinţa Domnului. (36)Dar cel care păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei care mă urăsc pe mine iubesc moartea.

În capitolul 8 din Proverbe, înţeleptul inspirat de Dumnezeu ne vorbeşte despre valoarea înţelepciunii. Să ne reamintim faptul că înţelepciunea este acea capacitate a omului de a vedea realitatea aşa cum o vede Dumnezeu; altfel spus, de a se asemăna în gândire cu Dumnezeu. În v. 10-11 el ne aminteşte că înţelepciunea este mai preţioasă decât toate valorile lumii, simbolizate aici prin argint, aur şi mărgăritare. Unde în traducerea noastră se spune niciun lucru de preţ nu se poate asemui cu ea (v. 11), traducerea engleză NIV este mult mai expresivă, redând propoziţia prin  nothing you desire can compare with her (nimic din ce-ţi doreşti nu se poate compara cu ea). Ce ne dorim material sau profesional de la viaţă? Oricare ar fi răspunsul, înţelepciunea este mai valoroasă decât orice ne dorim. Trăsăturile care îi dau înţelepciunii asemenea valoare sunt mai multe, dar aici mă voi opri asupra uneia dintre ele, pe care o consider cea mai importantă dintre toate câte apar în acest capitol. Cel care mă găseşte găseşte viaţa şi capătă bunăvoinţa Domnului (v. 35). Uităm adesea că viaţa este mai mult decât „aur”, „argint” şi „mărgăritare” şi că ea trebuie trăită pentru plăcerea lui Dumnezeu. Înţelepciunea spirituală este singura posesie care ne poate ajuta să trăim o asemenea viaţă. Fără ea, aurul, argintul şi mărgăritarele ne vor deveni ţinte în viaţă; dimpotrivă, pe măsură ce ne înţelepţim, valoarea lor va păli. Alteori, chiar căutând bunăvoinţa lui Dumnezeu o căutăm greşit – pentru că nu suntem înţelepţi -, considerând că bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi se măsoară în „aur”, „argint” şi „mărgăritare”. Scriptura ne spune însă că înţelepciunea este mult mai valoroasă decât acestea, tocmai pentru că ea ne ajută să căpătăm bunăvoinţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă că bunăvoinţa Lui este mult deasupra acestor „valori”.

De ce totuşi, suntem atât de porniţi în fiecare zi către alte „bogăţii”, ignorând chemarea înţelepciunii dumnezeieşti? Pentru că atunci când abandonăm căutarea înţelepciunii ne vătămăm sufletul (v. 36), şi nu trupul, iar noi am devenit insensibili la durerea sufletului şi extrem de săritori la pretenţiile trupului. Dacă trupurile noastre ar suferi când suntem neînţelepţi, cât am mai alerga după înţelepciune!!! Dar sufletul? Cât ne doare sau cât ne neliniştim atunci când ne este vătămat sufletul? Sau mai ştim cum e durerea sufletului? Mai simţim durerea de a-L fi supărat pe Dumnezeu? Trupeşte n-o vom simţi poate niciodată, iar sufletul s-ar părea că nu ne mai doare… Când am descoperit această realitate cu ajutorul versetelor de mai sus, am făcut o rugăciune simplă: Doamne, vreau mai bine să am înţelepciune şi să mă doară sufletul când Te întristez, decât să am aur şi să nu mă mai doară nimic. De aceea, înţelepciunea este mai scumpă decât tot ce mi-aş putea dori.

Ciprian Terinte

9 Februarie 2010

9 februarie 2010

Posted in meditaţii biblice tagged la 1:58 PM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

Proverbe 6.23 – Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii.

Înţeleptul Solomon vorbeşte adesea despre dobândirea înţelepciunii ca despre o chestiune personală, ce ţine de relaţia individuală cu Dumnezeu. De data aceasta, însă, el ne atrage atenţia – ca în multe alte versete din Proverbe – că înţelepciunea unui om depinde şi de relaţia sa cu semenii. Sfatul este o candelă, dar sfatul trebuie primit de la cineva. Învăţătura este o lumină, dar ea trebuie să ne fie dată de cineva; la fel stau lucrurile cu mustrarea şi îndemnul. Ar trebuie, deci, să reţinem că înţelepţi nu putem deveni singuri, oricât de devotaţi i-am fi lui Dumnezeu în mod individual. Scriitorul sacru foloseşte nişte imagini vizuale, asupra cărora merită să zăbovim cu imaginaţia noastră. De candelă (lampă) este nevoie pe timp de noapte. Ce s-ar face un om, într-o zonă neelectrificată, fără nici o sursă de lumină? Aşa suntem noi, fără sfatul înţelept şi învăţătura celor ce ne vor binele. Înţelepciunea este o virtute relaţională. Ea se capătă prin relaţii şi se manifestă în relaţii. Este adevărat că versetul redat mai sus se găseşte în contextul relaţiei cu părinţii, dar modul în care este formulat sugerează că este vorba de un principiu, adică un adevăr valabil pentru relaţii, în general.

Din partea a doua a versetului reiese clar că umblarea pe calea vieţii este imposibilă fără mustrarea şi îndemnul primite de la prietenii spirituali. De ce? Pentru că în noi există tendinţa continuă de a ne îndepărta de calea vieţii, fără să ne dăm seama. Este nevoie de o privire atentă din exterior, care să vadă ceea ce noi nu vedem. De aceea, în Ev 10.24 ni se cere să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. În textul original, pentru a veghea este folosit un verb care înseamnă a observa. Dumnezeu ne cere să observăm în vieţile altora ceea ce ei nu pot vedea, dar nu cu scopul de a-i cleveti, ci de a-i îndemna (lit. motiva) către calea vieţii. La fel, atunci când alţii observă ceea ce noi n-am realizat, oricât de neconfortabil ne-am simţi când ne spun, trebuie să ne autoexaminăm în acea privinţă. De cele mai multe ori, Dumnezeu ne va îndrepta, ne va înţelepţi şi ne va readuce pe calea vieţii folosindu-se de prietenii din Biserică, nu de nişte descoperiri personale, pe care le putem interpreta după bunul nostru plac.

Ciprian Terinte

8 Februarie 2010

8 februarie 2010

Posted in meditaţii biblice tagged la 12:18 PM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

Proverbe 4.26-27: Cărarea pe care mergi să fie netedă şi toate căile tale să fie hotărâte: nu te abate nici la dreapta, nici la stânga şi fereşte-te de rău.

Cele două versete redate mai sus se referă la un principiu al vieţii de o importanţă capitală: Direcţia şi nu intenţia determină destinaţia în viaţă. Când înţeleptul îndeamnă la umblare pe o cărare netedă nu se referă la alegerea unei căi uşoare, lipsite de dificultăţi, ci la alegerea, în orice domeniu al vieţii, a unei căi drepte din punct de vedere biblic. De multe ori ne creăm impresia că o mică abatere de la principiile biblice este un neînsemnat act de nesupunere, pe care îl vom putea rezolva cu Dumnezeu în rugăciune. Avertismentul pe care trebuie să-l reţinem din aceste versete este că un act de nesupunere este, de fapt, o cale. Ceea ce determină destinaţia vieţii noastre, în acel domeniu, nu este intenţia, pentru că intenţiile noastre sunt bune, ci direcţia pe care ne-o stabilim prin alegerile şi faptele noastre. Un exemplu ar fi cel legat de educaţia copiilor. Un părinte creştin are întotdeauna dorinţa de a-şi vedea copilul în credinţă. Dacă însă părintele îşi neglijează rolul de dascăl spiritual, el stabileşte o anumită direcţie spirituală pentru copilul său. Chiar dacă dorinţa/intenţia sa este una bună, direcţia dată de neglijenţa sa va determina destinaţia copilului. La fel, ocupându-se îndeaproape de educaţia spirituală a copilului, părintele îi stabileşte o direcţie, iar direcţia aceasta îl va duce către destinaţia fericită. Direcţiile pe care le alegem pentru familii, finanţe, profesie, slujire etc. determină unde vom ajunge în aceste domenii. Orice compromis determină direcţia noastră, iar direcţia duce spre o destinaţie, indiferent cât de bune ar fi intenţiile noastre. 

După ce alegem calea corectă, cu siguranţă vor apărea tentaţiile (financiare, profesionale, relaţionale, sentimentale etc.) prin care cel rău va vrea să ne distragă atenţia de la principiile bune şi direcţia pe care am ales-o. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga  şi fereşte-te de rău. Consecvenţa şi fermitatea joacă un rol hotărâtor pentru realizările noastre şi, în cele din urmă, pentru destinaţia vieţii fiecăruia dintre noi.

Ciprian Terinte

4 Februarie 2010

Principii pentru o teologie biblică a Bisericii (4) – Biserica şi cultura

Posted in Viaţa Bisericii tagged , , , la 9:54 AM de Biserica Vestea Bună din Bucureşti

3. Formele liturgice sunt influenţate de cultura în care se găseşte Biserica locală

Dacă baza funcţiilor Bisericii o constituie Biblia, baza formelor eclesiale o formează cultura locală. De aceea, dacă Biserica doreşte a fi relevantă pentru comunitatea din care face parte, ea trebuie să-i cunoască cultura, nu să se constituie ca o enclavă închisă ermetic, care-şi dezvoltă şi conservă propria subcultură. Desigur că în acest moment se impune şi definirea culturii. Atunci când vorbim despre cultură în sensul larg al termenului, ea poate fi definită simplu ca totalitatea convingerilor, valorilor şi acţiunilor unui grup de oameni. Din nefericire, Biserica a fost frecvent învăţată că ceea ce ţine de cultură este eminamente rău, fiind echivalată cu „chipul veacului”. Este adevărat că există multe elemente alte culturii fiecărei societăţi în care se reflectă „chipul veacului” sau spiritul rebeliunii umane faţă de Dumnezeu. Asta nu înseamnă însă că tot ce ţine de cultura unui popor este rău. De cultura poporului român ţine căutarea unei relaţii mistice cu Divinitatea, element ce se manifestă mai pregnant la noi decât la popoarele occidentale, de pildă. Chiar dacă cei mai mulţi oameni încearcă să-şi potolească această sete spirituală prin practici spirituale deşarte, acest element al culturii româneşte nu este unul rău. Biserica trebuie să fie conştientă de el atunci când îl prezintă pe Mântuitorul şi să-şi creeze formele eclesiale ţinând cont de el.

De asemenea, convingerile oamenilor privitoare la valori precum scopul vieţii, fericire, familie, carieră, bani etc. sunt aspecte ce ţin de cultura unei comunităţi, pe care Biserica trebuie să le cunoască, chiar dacă nu le împărtăşeşte. Psihologii constată, de exemplu, că românii tind să-şi întemeieze valoarea de sine pe valorile materiale pe care le deţin. De aceea observăm la tot pasul o competiţie materială nesănătoasă între concetăţenii noştri. În aceste condiţii, poate n-ar fi rău ca Biserica să mai renunţe la concepţia ei că duminica la adunare se vine cu cea mai pretenţioasă ţinută vestimentară, chiar dacă în cursul săptămânii ai „uitat” să iei masa de câteva ori. Am auzit mai multe persoane spunând că le place în Biserica „cutare”, dar nu o pot frecventa pentru că nu fac vaţă vestimentar… Cunoscând, printre altele, această atitudine emulativă a românilor faţă de valorile exterioare ale altora, care ţine – s-ar părea – de cultura noastră, Biserica s-ar putea face mai accesibilă oamenilor pe care pretinde că doreşte să-i câştige pentru Hristos. E doar un exemplu minor…

Ciprian Terinte

va urma

Pagina următoare